ESEU nr. 135-RTE

Sărbătorile Pascale

– un basm inventat, care trǎdeazǎ o afecţiune a umanitǎţii, sau negarea realităţii prin basm

Voi încerca o explicaţie de bun-simţ. Una logică, una care ar trebui să stea la baza oricărui om în secolul XXI: gândirea individuală, analiza datelor şi sinteza propriului crez.

A doua parte (negarea realităţii prin basm) nici nu mă gândesc să o tratez ca fiind reală datorită lipsei de dovezi palpabile cum că Iisus ar fi existat, în carne şi oase, că ar fi înviat, etc. Deci rămâne un concept (rău, bun, nu contează în dimanica acestei expuneri). Doresc să discut pe marginea faptelor şi nu a vorbelor sau a unor argumente bazate pe credinţă, nedemonstrate ştiinţific.

Simbolurile acestei sărbători, a Paştelui, iepurele şi ouăle se regăsesc de-a lungul religiilor în timp. Ouăle sunt un simbol al fertilităţii, iepurele e un simbol al reproducerii. Este un festival al primăverii, sărbătoarea echinocţiului de primăvară. Sunt simboluri -în accepţiunea creştină- păgâne, utilizate şi azi cu succes, după cum se observă. Le introduc în discuţie ca fiind singurele elemente cu o explicaţie documentă de-a lungul timpului.

Aceste simboluri s-au împletit cu basmul biblic. Dar ca să înţelegeţi de ce spun basm, să ne oprim puţin asupra veridicităţii unor evenimente narate în Biblie:

1. Mitul potopului şi-al lui Noe, care presupunea două animale din fiecare specie. Cu peştii ce s-a întâmplat? Dar cu raţele? Dar cu tot ce putea înota sau pluti? Oricum, şi dacă o luăm pur matematic, greu de adunat insectele, girafele şi-alte bestii. Ştiinţific s-au descoperit urmele unui fenomen asemănător unui potop dar nu la dimensiunile menţionate în Biblie.

2. Mitul creaţiei: un bărbat şi o femeie, femeia creată din coasta bărbatului? Un coşmar ştiinţific. Există teorii ştiinţifice care vorbesc despre un Adam primordial şi o Eva primordială, numită şi Eva mitocondrială (de ce se numeşte aşa, se leagă de existenţa acestui ADN mitocondrial, diferit de cel uman, care are rol în sinteza de energie şi evoluţia speciei – nu se leagă de subiectul tratat aici, deci nu mai detaliez). Cert este că dacă aplicăm razant şi tangenţial conceptul creaţiunii acestor Adam şi Eva primordiali, avem supriza că determinat ştiinţific Eva mitocrondrială a apărut cu 50.000 de ani înaintea lui Adam.

3. Dinozaurii? Nu merită menţionaţi în Biblie deşi  tot  Dumnezeu i-a creat. Şi cerul, şi pământul.

Şi-atunci, de ce am crede mitul pascal? Învierea. Deşi pentru mine este unul dintre cele mai plauzibile. În sensul că societatea actuală recunoaşte, de exemplu, conceptul de fantomă, de „trecere” a acesteia  în lumea spirituală, sau unde trec ele, fantomele, spiritele, sufletele, căci numai ele ştiu. Însă în lipsa dovezilor palpabile, de ce am crede şi n-am cerceta acest mit? Eu personal, cred că Iisus a existat, că a fost un om ca oricare alt om, din carne şi oase, născut dintr-o femeie normală şi nu binecuvântată de duhuri sfinte, care a conceput după manierea normală de concepere. Iisus a avut buna inspiraţie de a crea ceva nemaipomenit din naşterea lui, şi probabil că a vrut să facă un bine, a creat o credinţă a binelui şi a toleranţei, a răsplatei care avea să se întoarcă după trecerea în Lumea de Apoi, astfel lăsând loc de pace în lumea aceasta. A fost un bun filozof şi poate că religia creată de el s-ar fi risipit ca şi multe altele care au pornit la fel, dacă nu ar fi fost atât de persecutaţi atât el cât şi cei care l-au urmat, atrăgând astfel atenţia.

Miturile continuă de-a lungul Bibliei, cum ştiţi cu toţii. Luate ca şi metafore scapă de sub imperiul ştiiţificului trecând în filosofie. Dar este benefică e o filosofie care spune  „crede şi nu cerceta”? Credinţa oarbă, lipsită de orice logică, în aceste mituri, înregistrată la un număr alarmant de mare de credincioşi, şi încurajarea acestei credinţe din partea bisericii sunt benefice? Sau sunt basme utilizate în scop socio-economic, deformarea lor pentru iniţierea unor războaie.

Eu cred că Dumnezeu există ca forţă,  ca motor al unei dinamici numite viaţă şi evoluţie a întregului univers. Şi cred într-o lume spirituală, energetică, care deocamdată ne scapă, nouă, majorităţii oamenilor. Dar mă îndoiesc că Dumnezeul nostru este diferit de cel din constelaţia Andromedei. E aceeaşi energie. Şi-atunci Darwin a fost mult mai aproape de ideea de Dumnezeu decât este basmul biblic.

Nu credeţi că am evoluat suficient ca şi specie, ca şi conştiinţă a propriei noastre existenţe, încât să nu mai credem într-o poveste fabricată acum două mii de ani din nevoia unor răspunsuri, utilizând fenomele cunoscute din istoria orală (ex: potopul), ci să rescriem povestea la parametrii cunoaşterii de azi, să-l redefinim pe Dumenezeu.

Înţepenirea în dogmele vechi provoacă stagnare, neînţelegeri, lipsa unei judecăţi utile, a unei logici, deci distrugerea sistemului din interior – o demisie interioară. E cazul să evoluăm.  Umanitatea a avut într-adevăr o afecţiune, şi anume, eu cred, nevoia de răspunsuri, născocirea lor şi înţepenirea în ele pentru a satisface o nevoie de stabilitate, de identitate chiar.

Afecţiunea acestui mileniu a devenit însă chiar acel răspuns. Acum e nevoie ca fiecare pământean să caute şi să găsească acel răspuns, care să aibă o importanţă individuală pentru fiecare în parte. Căci o masă de oameni care crede orbeşte într-un singur lucru, aduce acel basm în realitate şi transformă acea realitate în una haotică, periculoasă, denaturată şi extremistă. Aceasta este noua afecţiune a lumii moderne, efectul advers al basmului.