Eseu nr.597-AQW

Moto: “când sunt cu El întotdeauna se întâmplă ceva extraordinar, pielea mi se întinde într-un fel ciudat, apar noi versete biblice, aş putea inventa tranchilizante, motoare electrice, aş putea rescrie Enuma Eliş, sângele se subţiază ca la un dependent de insulina pentru ai face loc“, autorul eseului

En hetera morphe (o perspectivă poetică)

A scrie despre Paşti este ca şi cum ai pleca într-o călătorie, îţi pui în rucsac apă, pâine, te speli bine pe mâini, pe picioare, cureţi inima de impurităţi, scoţi sângele la soare şi pleci, pleci în tine însuţi.

Paştile este un basm frumos cu rădăcini înfipte adânc în pământ, cu rădăcini înfipte adânc în cer; ca să pot scrie mai departe îmi scot aripile din rucsac şi le înfig la fel de adânc între omoplaţi, de aici începe drumul, călătoria nemărginită, nu mai este cale de întoarcere. Jocul cu viaţa, cu moartea se îmbină într-un amalgam al tăcerii, al sublimului.

Isus Hristos a fost pus pe cruce, răstingnit, din mâinile lui a curs sânge, a curs adevăr, am curs noi rând pe rând, a curs cel mai limpede izvor prin care fiecare trecător îşi vedea chipul.

Dacă m-aş fi născut acum 2000 de ani, aş fi băut din sângele Lui ca din pântecul mamei, m-aş fi hrănit din moartea Lui la fel cum mă hrăneam din placentă, întunericul nu era decât o lumină aparte, mult mai înaltă şi mult mai curată. Astăzi mă hrănesc din învierea Lui, zi de zi, El este în mine, îl port mereu, pe furtună, pe ninsoare, pe secetă, merg desculţ şi asta mă bucură, nu simt arşiţa sub tăpli, nici frigul, oasele sunt pline de ceva inexplicabil, de o măduvă ancestrală.

A vorbi despre Paşti, mai întâi de toate vorbim despre mormântul gol, un fapt istoric şi mai mult de atât, giulgiul era acolo fără niciun trup, de aici începe nemurirea. Trecând peste teoriile că trupul ar fi fost furat sau că descompunerea a fost foarte rapidă, metamorfoza ieşirii din giulgiu ca dintr-un cocon, reprezintă cea mai frumoasă etapă a omenirii, fluturele a prins aripi. Toată zbaterea, toate tribulaţiile pământeşti, tot zbuciumul, arderea interioară, păcatele nestinse au dat piatra deoparte, aripile au învins orice barieră, graniţa transformării este episodul fascinant, Învierea este un act suprem, toate cuvintele tac, inima devine organul cuvântător. Piatra, acest simbol al despărţirii, al separării celor două lumi, este ridicată de înger iar frustrarea în faţa morţii  este sfărâmată, carnea trupului nu este decât un înveliş temporar, viaţa abia după moarte începe.

Există sau cel puţin ar trebui să există în fiecare din noi, încă de la naştere o frenezie a  primului mort, acest prim mort este şi primul înviat, la El ne rugăm în neştire, la El ne ducem toate descurajările, toată oboseala o punem în braţele Lui, încă de la naştere avem speranţa în acest cineva, care fără doar şi poate ne marchează viaţa, ca şi cum ne-am afla pe o autostradă cu multe semne de circulaţie şi indicatoare, aici e bine, aici e rău, mergi pe aici, să nu mergi pe aici.

Isus trăieşte în fiecare din noi, vocea lăuntrică cu care ne-am obişnuit încât nu o mai băgăm în seama, vocea care ne răspunde când suntem singuri în casă, când ferestrele sunt închise, când uşa este încuiată, doar vocea aceea iubitoare spune totul, niciodată nu suntem singuri, este o falsă senzaţie, singurătatea este o virtute, este o stare de bine, ajută să comunici mai bine cu interiorul, cu acel cineva aflat în interiorul tău, en hetera morphe, Isus.

Învierea nu reprezintă o simplă întoarcere pe pământ, este o etapă nouă, ridicarea la cer, nemurirea devin în acest context nu doar pretexte de teme filosofice, religioase ci fapte simple, omeneşti, Isus este cel care ne arată acest drum, face din miraculos un eveniment cu care omenirea se va obişnui atât de mult, încât atunci când spui: „Hristos a înviat!”, spui cu uşurinţă, cu seninătatea celor întâmplate ca fiind perfect credibile, cu bucurie şi mulţumire deplină „Adevărat a înviat!”.

În biserică Isus este pictat foarte frumos, este cântat şi slăvit desăvârşit uneori, este adorat până la transă, este locul unde muzica, mirosul de tămâie, liniştea, pacea, imaginile duhovniceşti, măreţia spaţiului, fac un loc deosebit, de care ne simţim atraşi; dar cel mai special loc, şi cel mai neglijat din păcate, locul mereu deschis, fiindcă uneori pe uşa bisericii este afişat un program, drumul până la Ierusalim poate fi greoi, rămâne mereu acest refugiu, ca o insulă în plin ocean: tu însuţi. Isus este în fiecare hematie, în fiecare vibraţie şi chiar acum în acest moment dacă mă ridic din mine şi privesc pe fereastră văd în fiecare trecător chipul lui, tiara cum străluceşte. Învierea este de fapt pilonul de bază, fundamentul creştinismului, pe acest fapt se aşează toată religia ca pe o temelie bine consolidată.

“V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece. Dupa aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi sunt înca în viaţa, iar unii au adormit” (1 Corinteni 15:3-6). Acesta este un pasaj care face din Înviere un act pământesc, totul se petrece aici, pe pământ, printre oameni.

Dar scopul eseului nu este acela de a aduce în prim-plan aceste fapte binecunoscute şi prea multe secole comentate, mai degrabă aş cita din cartea lui Samuel Butler “Întoarcerea la Erewhon” şi anume câtevea din pildele lui Sunchild: “3. Este foarte adevărat că omul este croit după asemănarea lui Dumnezeu, şi totuşi, spunând acest lucru, spui un mare neadevăr”. 4. Dumnezeu trăieşte şi se mişcă în fiecare atom din cuprinsul universului. De aceea este greşit la El ca “El” sau “Dânsul”, decât numai în felul în care un om pe cale să se înece se agaţă de un pai”. 5. Dumnezeu este Dumnezeu doar atâta vreme cât nu-l putem vedea. Când suntem aproape de a-l vedea, El piere, şi în locul Lui ochii ni se aţintesc asupra naturii”. 12” Drept care, precum omul nu poate trăi pe lume fără Dumnezeu, tot astfel nici Dumnezeu nu poate trăi pe această lume fără neamul omenesc”. Iată aici o interdependenţă, o comuniune şi o convieţuire sine qua non, de unde concluizia simplă că Dumnezeu prin fiul Lui este în noi.

Dar să ne întoarcem la Înviere, la acest pas copleşitor pe care Isus Hristos l-a făcut nu pentru sine ci pentru noi toţi. Aşa cum o boală trebuie căutată la rădăcini, tot astfel şi adevărul, iubirea trebuie căutată la rădăcini, acolo unde seva începe să dea viaţă. De aici aş încerca prin extrapolare un set de definiţii ale lui Isus Hristos cu privire la Înviere, la Paşti:

Isus este rădăcina fiinţei umane, este atât de adânc înfipt în noi, încât propriile lui rădăcini sunt şi rădăcinile noastre, încercând să săpăm după El, săpăm după noi înşine.

Isus este poteca, drumul pe care mergem, dar şi dalele reci sau arse de soare, este şi floarea de pe marginea drumului dar şi buruiana crescută alături, toate cu rostul lor, toate într-un întreg.

Isus este adunarea de oameni, dar şi cerşetorul singuratic, este marea dar şi deşertul, şi unica oază, şi unicul pelerin.

Isus este urcuşul dar şi coborârea, şi dealul şi valea şi focul şi apa, apoi toate astea se adună şi se sting în noi, omul de rând, rege sau conducător, războinic sau înfometat, toate la un loc într-un singur izvor al vieţii.

Isus este pelerinul, pelerinul din noi, obosit deja, de drumul lung ce îl are de parcurs pe aceeaşi sinistră şi interminabilă căldură, pelerinul nu-şi doreşte nimic, EL ESTE ŞI OMUL ŞI UMBRA.   De fapt, “umbra” este alter ego-ul pelerinului, uniunea lor eternă şi inevitabilă.

Isus este şi omul şi umbra, şi sedentarul şi pelerinul. Isus este cel mai frumos poem, cea mai frumoasă metaforă.

Am făcut multe drumuri singuri sau alături de cineva, am fost doar la piaţă, la grădina zoologică, până la colţ după o încărcare telefonică, mai avem de mers din nou la biserică să auzim celulele lui Isus cum se zbat în noi, acesta este un drum ca un mijloc de supraviţuire, ca un cărucior cu rotile de care ne folosim atunci când şchiopătăm, când nu mai avem picioare, când nu mai avem mâini, putem merge pe acest drum chiar şi imaginar, ne putem construi propria biserică în propriul trup, şi aici este o muzică divină şi aici miroase a viaţă, miroase a moarte, şi aici suntem pe rând când cerşetori, când împăraţi.

Aici este locul unde Îl vom vedea pe Isus fără a mai fi nevoie de alte instrumente ajutătoare.Prin El ne salvăm de la înec, de la prăbuşire. Moartea şi ea nu rămâne decât o figură de stil, fiindcă şi viaţa şi moarte sunt Isus.

Isus  este şi sora şi mama şi fratele pe care te poţi bizui la fel cum te bizui pe o uşă deschisă, este gămălia de ac prin care noaptea se strecoară lumina în oraşul din noi învelindu-ne ca o pătură caldă. El este şi bolta de vie şi furnica care se urcă în palmă şi biletul de tren sau gara cu dale furate de hoţi, El este eterna călătorie. Isus prin Înviere a făcut pasul covârşitor, acela de a trânti moartea la pământ, de a se ridica din ea, aşa cum spuneam ca un fluture din cocon.  De aceea cred că: “S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui”.

Oricât am vorbi despre Înviere, oricâte cărţi am citi, câţi preoţi am asculta, oricât am veghea asupra inimii noastre ca fiind asupra inimii Lui, oricânt ne-am îndepărta de pământ şi am reveni, Învierea rămâne un act divin, a cărei înţelegere deplină nu o vom avea probabil niciodată. Marea taină a Învierii este actul Dumnezeiesc, la care natura umană nu are acces.

Poate că fiecare dintre noi şi-a pus întrebările simple şi inevitabile cu privire la Înviere: “Cum a înviat Isus?” şi “Cum a ieşit Isus din mormânt?” Imnografia bisericii pune mare accent pe acest paralelism întrupare-naştere, moarte-înviere, dar stihira-cheie vine să lumineze un drum cât de mic, dar ni-l arată: “Doamne pecetluită fiind groapa de cei fără de lege, ai ieşit din mormânt precum te-ai născut din născătoarea de Dumnezeu. N-au cunoscut cum te-au întrupat Îngerii Tăi cei fără de trup. N-au simţit când ai înviat ostaşii cei ce Te-au străjuit. Că amândouă s-au pecetluit de către cei ce ispiteau şi s-au arătat minunile celor ce se închină cu credinţa tainei, pe care celor ce o lăudăm, dă-ne nouă bucurie şi mare milă” (stihira întâi de la Laude, utrenia Învierii, glas 5). “Doamne, precum ai iesit din mormântul pecetluit, asa ai intrat si la ucenicii Tãi, prin usile încuiate, arãtându-le lor patimile trupului, pe care le-ai primit, Mântuitorule, îndelung-rãbdând. (…)” (stihira a patra de la laudele utreniei Învierii, glas 5). “Pecetluit fiind mormântul , Viatã din groapã ai rãsãrit, Hristoase Dumnezeule; si usile fiind încuiate, înaintea ucenicilor ai stat, Învierea tuturor. (…)” (sedealna de dupã catisma a 2-a – slujba Învierii, glas 7).

Aşadar, Învierea îndeamnă la căutare, la meditaţie, poţi să începi să înveţi să scrii de la dreapta la stânga, să te întorci într-o picătură de somn prenatală, să te mai întorci de câteva ori în coaja de ou, dincolo de acest văl al Învierii omul rămâne orbit, nu atât de lumina în sine cât de grandoarea gestului, există un nucleu al nemuririi în fiecare din noi, ca un sâmbure de mare adevăr la care vom avea acces doar prin moarte, în timpul vieţii din acest sâmbure creşte mugurui, încolţeşte încă de la naştere, moartea o purtăm încă de atunci în noi, nu ca pe o povară ci dimpotrivă ca pe o iluminare.

În faţa Învierii suntem fără amprente, fără ADN, fără arbore genealogic, suntem într-o stare de imponderabilitate supremă, într-o eră fără calendar, în care ceasurile se opresc inexplicabil busolele nu funcţionează, El este Nordul, Vestul, Estul şi Sudul, orice piatră pe care oamenii au aruncat-o în Maria Magdalena, nu aveam nevoie de nimic în preajma Lui.

Iată de ce întrebările clasice despre Înviere, pe care le-am redat mai sus, cum a înviat Isus şi cum a ieşit El din mormânt devin mici capricii în faţa adevărului, pentru că mai întâi de toate pentru un răspuns bun, avem nevoie de o întrebare bună. Întrebările nu sunt simple, dar sunt simpliste, în sensul că orice copil le poate pune atunci când i se povesteşte despre Înviere, de aici multe naraţiuni s-au născut.

Care este forţa care determină ceea ce reuşim să înţelegem sau care este forţa care ne opreşte în această înţelegere? Noile răspunsuri vin de la noile întrebări.

Aş începe prin a întreba:

Ce ai învăţat din povestea Învierii? sau Cum pot folosi moartea ca viaţă?

Şi aş răspunde: Din povestea Învierii am învăţat că toţi suntem la fel şi că trebuie să ne iubim, iar dacă frica în faţa morţii a dispărut prin această revelaţie divină a nemuririi, ajungem iar de unde am plecat la iubire între oameni, fiindcă toţi suntem la fel de egali.

Iată de ce şi Isus ne-a iubit pe noi toţi, din această pură iubire care emană prin porii fiecărui om şi de care nu suntem conştienţi. Iubirea este forţa de  care avem nevoie, iubirea este cea care ne face să înţelegem rostul Învierii, iubirea din noi.

Contopirea omului cu omul, contopirea omului cu Isus se face doar prin iubire. Biruinţa în faţa morţii este, de ce nu, spectacoul grandios dar nu emfatic, grav dau nu greoi, brav dar nu temerar, şi spun toate astea fără însă a ridica la gradul de superlativ, tocmai datorită banalităţi  cu care trebuie să tratăm moartea, ea este în noi încă de la naştere, o purtăm în torace nu ca pe o boală ci ca pe un nou născut.

Lucrurile ar trebuie să se întâmple aşa: “ies din casă, în jurul meu se întinde o aură foarte luminoasă merg liniştit, fumez, privesc câinii vagabonzi, spun bună ziua, gesturi fireşti şi totuşi sunt foarte special, oamenii mă privesc cu admiraţie şi spun „Isus locuieşte în el”, mulţi ies la geam, copiii îmi fac cu mâna, nu mai bat mingea, maşinile se opresc să-mi dea prioritate, la chioşc toţi îmi cedează rândul, frunzele se opresc din cădere,  ploaia mă ocoleşte, şi toate astea pentru că iubirea este în mine. Aceasta  este părerea mea personală despre Înviere în urma unui mic studiu individual.

Eseu nr. 537-MNS

Pesah

sau

Reînnoita trecere

Motto: ,,Omul este un animal care povesteşte şi singurul domesticit cu ajutorul povestirilor.’’ Nicolae Manolescu

Paştele reprezintă o sărbătoare creştină, paradoxal, mai veche decât religia înseşi. Cea mai îndepărtată dovadă a acestei practici (şi acceptată de către majoritatea cercetătorilor) este localizată în anul 1.400 înainte de Hristos, fiind echivalată cu ieşirea evreilor din robie. Vorbim despre o poveste care –reală sau nu- îşi are originea în începuturile religiei cu un singur Dumnezeu (,,Moise şi religia monoteistă’’– S.Freud).

Este Paştele un basm inventat, care trădează o afecţiune a umanităţii,                   sau e realitatea negată prin mitul înfăţişării evenimentului ca basm?

Iată o întrebare al cărei răspuns ar trebui să se afle printre ultimele lucruri de elucidat. Consider că sărbătoarea menţionată este demnă de interesul publicului nu prin gradul său de adevăr, ci prin impactul asupra psihicului uman, impact ce vizează o arie destul de largă, începând de la un individ în particular, până la concepţiile de masă, care sunt, în ultimă instanţă, fundamente ale societăţii (,,Psihologia mulţimilor’’- Gustave le Bon).

Propun o analiză a impactului pe care Paştele îl are în Bucovina, experienţa de ordin empiric oferindu-mi o percepere familiară a sărbătorii în acest context.

Locuitorii nordului ţării sunt cunoscuţi pentru interesul oferit evenimentului. ,,Nicăieri Paştele nu este celebrat mai frumos decăt în Bucovina’’. Bucovinenii, mai mult ca oricare alţii, par a avea o frică destul de  conturată faţă de Divinitate, de unde şi recunoştinţa lor deosebită în relaţie cu aceasta. Am putea invoca uşor ca dovadă, participarea oamenilor în număr mare la evenimentele ce preced Învierea (deniile şi Prohodul Domnului) astfel având loc întocmai parcurgerea unor paşi ritualici a îmbunării prevăzătoare a Totemului, care, de regulă revine la viaţă pedepsind pe cei infideli. Cu toate acestea, practicile religioase au un grad mare de răspândire şi nu explică atitudinile deosebite ale bucovinenilor. Drept urmare, propun a ne focaliza atenţia către tradiţie, a cărei validitate se ridică mult deasupra convenţiilor introduse relativ recent. Locuitorii ,,Ţării fagilor’’ perpetuează în mod special două ramuri ale tradiţiei: încondeierea ouălor şi pregătirile de ordin culinar. Privitor la aceste practici există o împletire deosebită între satisfacerea unei trebuinţe organice (foamea) şi a uneia secundare, estetice, existând posibilitatea ca prima să o alimenteze pe cealaltă.

Simţul estetic al bucovinenilor se dezvoltă sub două coordonate principale: prezenţa motivelor geometrice şi florale desenate succesiv, precum şi încercarea de redare a particularităţilor naturii pe coaja oului sau în forma unui colac. Ideea de succesiune a elementelor poate fi înţeleasă prin faptul că percepţia generală a omului despre frumos este dată de însuşiri simetrice, consecutive, percepţie regăsită şi în legile muzicale, potrivit cărora doar undele periodice sunt considerate ca alcătuind o melodie. Periodicitatea este întâlnită de asemenea în împletirea aluatului în spirală etc. De asemenea, bucovinenii redau elemente ale naturii pe coja oului dar şi în aspectul preparatelor culinare. Modelele florale de pe ouăle încondeiate, ca şi roata soarelui reprodusă în forma colacului, vorbesc despre o legătură conturată între om, Dumnezeu şi nu în ultimul rând… Natură. Dacă luăm ca reper concepţia freudiană a nevoii de Divinitate provenită din frica în faţa  fenomenelor naturii, putem spune că asistăm la o sărbătoare cu ocazia căreia oamenii îşi manifestă servitudinea faţă de Dumnezeul creştin şi, indirect… faţă de un Zeu vegetal. Ideea unei asemenea religii deghizate, este susţinută de prezenţa sacrificiilor sângeroase ( ex: tăierea mielului), necongruente cu morala creştină (care din Noul Testament respinge jertfa de sânge), şi care sunt mai degrabă nişte ecouri ale unor practici nu atât barbare, primitive, cât mai apropiate de forma originară. Revenind însă la firul eseului, consider motive ca: spirala, cercul, inclusiv crucea,  adevărate arhetipuri geometrice, colective, inconştient reproduse, care, după cum susţine Luc Benoist în cartea sa ,,Semne, simboluri şi mituri’’ pod disimula adevăruri şi legi de ordin cosmic.

Vopsirea ouălor preprezintă poate cel mai spectaculos eveniment al sărbătorilor pascale. Astăzi se folosesc culori vii, cu o plăcută tonalitate afectivă şi care, inconştient, creează oamenilor senzaţia de apropiere în spaţiu, de coborâre a Zeului în concret. Cu toate acestea, varietatea culorilor reprezintă amprenta unei contaminări de ordin recent, iniţial folosindu-se vopseaua roşie. Culoarea este motivată de o serie de mituri, printre care vopsirea unor ouă cu sângele Mântuitorului, acestea fiind aşezate la baza crucii. Dacă luăm în considerare ipoteză menţionată, vopsirea ouălor cu o culoare care simbolizează sângele Fiului Omului precedă un soi de împărtăşire cu ,,carnea şi sângele lui Hristos’’. În eseul său ,,Totem şi tabu’’, S. Freud ne oferă informaţii despre o serie de practici tribale, în care descoperim adevărate rădăcini ale tainelor religioase pe care le cunoaştem astăzi, printre care obiceiul membrilor tribului de a slăvi, proteja şi evita prezenţa Totemului (animalul Sfânt, ca exemplu), obicei întrerupt la ocazii speciale în care Totemul putea fi prins, sacrificat. Carnea şi sângele acestuia, din care aveau datoria de a se înfrupta cu toţii, le oferea acestora puteri supranaturale ca şi binecuvântare, iertare. Iată deci o corelaţie pe care nu o putem evita, între împărtăşirea cu sângele Mâtuitorului şi sacrificiul Totemului în religiile tribale.

Menţionez faptul că eventualele înrudiri dintre aceste practici nu alterează, în opinia mea, cu nimic sacralitatea sărbătorilor Pascale, ci dimpotrivă, îi adânceşte misterul într-un trecut din ce în ce mai îndepărtat.

Încondeierea ouălor trebuie finalizată până la asfinţitul soarelui, când creştinii vor duce bucatele la biserică. Acestea vor fi sfinţite în timpul slujbei de Înviere, sfinţirea putând fi echivalată cu acordul Instanţei Superioare sau a Tatălui Autoritar (S. Freud) asupra ceremoniei fiilor. Oamenii sunt îmbrăcaţi în portul naţional, caracterizat de asemenea prin elemente florale, aceştia identificându-se astfel ca părtaşi ai Dumnezeului Atotstăpânitor, în special ai laturii sale de ptrotector al naturii imprevizibile, al roadelor pământului necesare supravieţuirii.

Momentul în care preotul invită credincioşii să ia lumină are o dublă semnficaţie. Pe de o parte, luăm în considerare ideea de luminare spirituală, pe de altă parte această scenă putând comemora pe om în calitatea sa de animal care şi-a înfruntat frica de foc, ba mai mult, l-a substituit nevoilor sale, ridicându-se astfel deasupra altor specii. Nu negăm că acceptarea focului ca lumină poate fi înţeleasă şi ca acceptarea nevoii de Dumnezeu, acceptare ce îi oferă individului calitatea de a fi om. Slujba nocturnă nu este specifică doar Învierii ci şi altor practici religioase, fiind considerată deosebit de puernică. Având în vedere bine cunoscutele analogii lumină-Dumnezeu, întuneric-Diavol, slujba de noapte poate marca, inconştient, încercarea de a împăca două Divinităţi, două tendinţe contrare ale omului.

O semnificaţie deosebită o are practica ciocnirii ouălor, însoţită de o dublă afirmaţie, a vestitorului: ,,Hristos a înviat’’ şi a primitorului veştii ,,Adevărat a înviat!’’. Ciocnirea ouălor, procesul prin care are loc spargerea efectivă a cojii, consemnează concretizarea unei afirmaţii, de ce nu, dorinţa de a aduce în plan concret Dumnezeul (,,Vreau să te-ating şi să urlu: Este!’’ T. Arghezi), dorinţa inconştientă de consolidare a credinţei care poate fi considerată, într-o anumită măsură, o capacitate. Procedeul spargerii, a distrugerii unui obiect simbolic, ca marcă a autorităţii, a adevărului indubitabil, o mai întâlnim în multe mituri printre care şi scena biblică a spargerii tăbliţelor cu cele zece porunci.

Paştele este o trecere, o reechilibrare interioară, reînnoieşte un tratat al omului cu Dumnezeu, tratat ale cărui origini se află poate undeva în străfundurile inconştientului colectiv (C.G. Jung). Dacă locuitorii nordului ţării îl celebrează cu o mai mare intensitate, acest lucru se datorează poate contextului climatic, iernilor care nu o dată au înfricoşat oamenii ca pe nişte copii, sau poate influenţei slavilor. După cum rezultă din ideea generală a eseului, în faţa negurii în care se află originile sărbătorii pascale, nu validitatea acesteia ne preocupă, ci greu explicabila capacitate de empatie om- natură. Conchidem că omul simte o îndatorire de a se molipsi de primăvară, de a renaşte în special în sine însuşi, vorbim despre încercarea de a atinge o pace la nivel psihic, de ce nu, spiritual.

Eseu nr. 246-CVB

Este Paştele un basm inventat, care trǎdeazǎ o afecţiune a umanitǎţii – sau e realitatea negatǎ prin mitul înfǎţişǎrii evenimentului ca basm?

Sa fie oare Pastele o simpla poveste, un basm care urmandu-si scopul, aduce in fiecare an un memento asupra felului in care binele subjuga raul? Pana la urma si explicatia alipita de DEX, batranul nostru dictionar explicativ in dreptul cuvantului basm il defineste ca fiind “naratiunea (populara) cu elemente fantastice, supranaturale care simbolizeaza fortele binelui si ale raului in lupta pentru si impotriva fericirii omului”. Aduce putin cu ceea ce chiar noi intelegem prin sarbatorile pascale: felul in care binele divin invinge raul din sufletele oamenilor.

Din punct de vedere biblic avem de-a face cu un eveniment de o importanta colosala; eveniment care a schimbat tractul religiei noastre si a impus oamenilor noi convingeri referitoare la viata si moarte. Si totusi, parerile sunt impartite: exista o realitate acceptata ca atare de catre o anumita majoritate si exista intemeietori ai teoria conspiratiei.

In orice caz pot spune ca umanitatea nu sufera de niciun fel de afectiune la acest capitol. Explicatiile sunt simple: intotdeauna omul a crezut in ceva. A crede in resurectie reprezinta un fenomen des intalnit in metehnele civilizatiilor care ne acced. Este nedrept sa-l acuzam pe omul secolului XXI ca ar judeca anacronic, doar pentru ca traim vremurile industrializarii si ale unei evolutiii stiintifice perpetue.

In aceeasi ordine de ideei, vom observa ca si o figura importanta din mitologia egipteana, Osiris a fost omorat de fratele sau Seth, si reinviat de catre Isis ajutata de Horus, Anubis si alti zei. Implicit putem afirma ca piramidele si alte constructii egiptene de amploare, au adus la vremea respectiva egiptenilor (desi in prezent piramidele trezesc aceeasi fascinatie oamenilor datorita modului aproape enigmate in care au fost construite)  faima unei civilizatii avansate, asemeni noua care ne mandrim in raport cu stramosii nostri recenti. Ca drept dovada intaresc ideea inexistentei unei afectiuni umane generale care ne indeamna sa credem in povesti, acum cand dezvoltarea si cercetarea sunt la un oarecare apogeu. Asta  e ceea ce, cu vanitate, credem noi; istoria ar putea sa ne infirme convingerile.

Totodata, Prometeu, binefacatorul omenirii din mitologia Elena- care actionand impotriva doleantelor lui Zeus, fura si daruieste oamenilor focul- va starni mania lui Zeus. Ca pedeapsa titanul este legat de o stanca, in timp ce un vultur urias, o creatura monstruoasa, ii devoreaza zilnic ficatul care peste noapte se regenereaza, pricinuindu-I chinuri teribile. Morala este asemanatoare: un personaj incearca sa faca bine omenirii si din aceasta cauza trebuie sa sufere din iubire pentru oameni.

In religia crestina nu ne confruntam cu mania zeilor stricto-sensu, adica cea izvorata din invidie, din lacomie, din ura fata de oameni (zeii ii urau pe oameni deoarece prin proximitatea mereu latenta a pericolului si a mortii insasi, reuseau sa traiasca cu adevarat). Oricare ar fi fost motivul pentru care oamenii au fost creati (spre exemplu in Orientul apropiat zeii I-au creat pe oameni pentru a scapa de povara saparii canalele de irigatie) acestia ajung sa starneasca intr-un fel sau altul mania zeilor. La crestini este cu totul altfel ; Dumnezeu, creand omul dupa chipul si asemanarea Sa l-a inzerstat cu calitati divine. Omul, nesocotind cele primite, a inceput sa faca mult rau semenilor sai. De aici si diferenta in caracterul sanctionator al pedepselor: in mitologie omul este pedepsit din cauze oarecum ridicole (Paris pentru ca da marul discordiei Arfoditei va asista la caderea Troiei, Diana il transforma pe Actaeon intr-un cerb, deoarece a indraznit sa o priveasca cand se imbaia, Hera din gelozie, il innebuneste pe Heracle-fiul lui Zeus cu o muritoare- iar acesta isi ucide sotia etc), pe cand crestinismul propovaduieste ideile de bine si rau.

Dar sa revenim la Paste. Dupa parerea mea, Pastele e o sarbatoare sobra; momentul din an in care-ti reconsideri faptele, iti revizuiesti judecata. Intr-o era a stiintificului, pronuntat computerizata,  trasaturi de poveste incep sa prinda contur in jurul Pastelui. Dar nici omul nu este pe atat de destept pe cat pare si crede (drept dovada se spune ca oamenii isi folosesc cca 3-5% din creier; geniile s-ar putea sa depaseasca aceasta medie dupa cum ar fi concluzionat cei care au analizat creierul lui Einstein conservat de medical sau legist). De aici rezulta ca anumitor fenomene nu le gasim interpretare; nu gasim raspunsul la modul in care Iisus a reinviat dupa ce toti l-au vazut murind, precum nu putem sa intelegem cum ar putea fi un om in stare de acest sacrificiu. In drept, mai exact in dreptul procesual penal exista anumite tipuri de fapte numite negative. Faptele negative nedeterminate nu pot intra in domeniul probatiunii deoarece pur si simplu nu ai cum sa le probezi. Nu poti dovedi nicicum ca nu ai fost niciodata intr-o localitate X. In schimb, faptele negative determinate se pot proba; astfel poti dovedi ca nu ai fost la ora Y in localitatea X, intrucat la ora Y erai in localitatea Z (alibi). Tot asa, evenimentele de atunci nu pot fi probate ca fiind neadevarate decat daca s-ar crea un contraargument solid (de genul: romanii nu au fost niciodata in Iudea).

Astfel, scepticii vor zice: bine, bine demonstreaza-mi ca-i asa; insa ceilalti pot raspunde: demonstreaza-mi tu ca nu e asa. Cei care sustin ca Pastele e un simplu basm nu isi fondeaza opinia pe nimic concret; poate ca nici noi ceilalti nu avem nimic concret, dar partea care apartine religiei cresitine este indreptatita sa ia de-a bun un eveniment care sta la baza aestei religii. Pana la urma Iisus Hristos recunoscut drept Fiul Lui Dumnezeu deosebeste crestinismul de iudaism -care nu Il recunoaste. Este recunoscut drept mare profet si in religia islamica. Singura invatatura pe care Coranul nu o accepta este cea despre Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu. Buddha a vorbit în învăţăturile sale despre posibilitatea venirii de bună voie pe pământ a unui „eliberat de reîncarnări” pentru a-i ajuta pe oameni. Ca atare, din moment ce nu numai religia crestina il recunoaste pe Iisus, inseamna ca el a trait (intreaga numaratoare a anilor incepe de la nasterea sa); de aici rezulta ca si evenimentele subsecvente s-ar putea sa fie adevarate, adica sa para o poveste numai in raport cu ce traim noi in present.

Pe cale de consecinta, ceea ce noi numim “Paste” se situeaza la granita dintre un oarecare adevar si un oarecare supranatural; iar daca stam sa ne gandim, cam la aceasta granita stationeaza tot ce inseamna religie. Asta nu arata ca omul trebuie sa isi faureasca povesti ca astfel sa ajunga la niste trepte interioare pe care nu stia ca le are; un basm sa trezeasca aceste procese interioare latente, de o anumita intensitate, revelatoare pentru persoana lui. Mecanismul e in sine foarte complicat. As merge mai degraba pe ideea respectarii unei traditii. Daca traditia ne invata sa fim mai generosi, mai darnici, mai buni, mie imi convine sa o respecte tot mai multi dintre noi.

Perceptia omului joaca foarte des feste. De exemplu culorile nu sunt ale lucrurilor ci ale ochilor nostri, a felului in care lumina se propaga si se reflecta. Mai cu seama, ceea ce noi numim adevarat, prin simturile noastre, este relativ; ca in exemplul anterior: ne incapatanam sa credem ca lucrurile sunt colorate, cum credeau marii inchizitori ai Spaniei ca Pamantul e plat.

Stiu ca in gnoseologia (teoria cunoasterii) pozitivista adevarul este reflectarea justa, verificata prin practica a evenimentelor si fenomenelor din natura si societate, dar coordonatele adevarului in ceea ce priveste religia apartin subiectivismului. Si mai stiu si ca similitudinile cu religiile altor civilizatii pot induce exact ideea ca ceea ce noi credem despre Paste si Reinviere pot fi notiuni inventate, insa incercarea mea este de a evidentia tocmai contrariul: conceptele exista de secole, doar ca oamenii Ie-au dat diferite interpretari si le-au conturrat diferite forme.

Iar spre final, ma inchin in fata dumneavoastra cu o singura solutie in ceea ce priveste tot necunoscutul acesta in care se scalda omul (si in care uneori mai si fierbe), solutie ce (din pacate) nu-mi apartine; ca atare, Einstein a spus la un moment dat: “vreau sa cunosc gandurile lui Dumnezeu; restul sunt detalii”.

Lǎmurire

Ne cuprind, pe mǎsurǎ ce timpul trece, fiorii unei nebunii dulci. Înţelegem cǎ proiectul nostru cultural este cu-atât mai inedit cu cât i-am sporit farmecul prin introducerea termenului “umnojire” în titlu. Dexul are un rǎspuns clar – dacǎ este folosit aşa cum trebuie.

UMNOJÍ vb. v. crește, înmulți, mări, ridica, spori, urca.

Nu vrem un cadru de creaţie static. Vrem dinamism, mişcare, îmbogǎţire a gândirii, sens, direcţie, ritm, certitudine. Noi credem într-o valoare a tinerilor scriitori emergenţi în România şi credem cǎ e momentul sǎ investim în ei. Investim timp, bani, acţiuni. Planificǎm şi creştem. Ştim unde mergem. Şi, spre deosebire de alte grupǎri culturale, noi chiar mergem. Nu avem alt merit decât valoarea pe care o primim prin noii membri care se adaugǎ echipei.

Vǎ mulţumim pentru interes – nu uitaţi cǎ vǎ aşteptǎm în 12 aprilie la Atelierele Kairos.

Echipa K.R.U.G.Timişoara

ESEU nr. 135-RTE

Sărbătorile Pascale

– un basm inventat, care trǎdeazǎ o afecţiune a umanitǎţii, sau negarea realităţii prin basm

Voi încerca o explicaţie de bun-simţ. Una logică, una care ar trebui să stea la baza oricărui om în secolul XXI: gândirea individuală, analiza datelor şi sinteza propriului crez.

A doua parte (negarea realităţii prin basm) nici nu mă gândesc să o tratez ca fiind reală datorită lipsei de dovezi palpabile cum că Iisus ar fi existat, în carne şi oase, că ar fi înviat, etc. Deci rămâne un concept (rău, bun, nu contează în dimanica acestei expuneri). Doresc să discut pe marginea faptelor şi nu a vorbelor sau a unor argumente bazate pe credinţă, nedemonstrate ştiinţific.

Simbolurile acestei sărbători, a Paştelui, iepurele şi ouăle se regăsesc de-a lungul religiilor în timp. Ouăle sunt un simbol al fertilităţii, iepurele e un simbol al reproducerii. Este un festival al primăverii, sărbătoarea echinocţiului de primăvară. Sunt simboluri -în accepţiunea creştină- păgâne, utilizate şi azi cu succes, după cum se observă. Le introduc în discuţie ca fiind singurele elemente cu o explicaţie documentă de-a lungul timpului.

Aceste simboluri s-au împletit cu basmul biblic. Dar ca să înţelegeţi de ce spun basm, să ne oprim puţin asupra veridicităţii unor evenimente narate în Biblie:

1. Mitul potopului şi-al lui Noe, care presupunea două animale din fiecare specie. Cu peştii ce s-a întâmplat? Dar cu raţele? Dar cu tot ce putea înota sau pluti? Oricum, şi dacă o luăm pur matematic, greu de adunat insectele, girafele şi-alte bestii. Ştiinţific s-au descoperit urmele unui fenomen asemănător unui potop dar nu la dimensiunile menţionate în Biblie.

2. Mitul creaţiei: un bărbat şi o femeie, femeia creată din coasta bărbatului? Un coşmar ştiinţific. Există teorii ştiinţifice care vorbesc despre un Adam primordial şi o Eva primordială, numită şi Eva mitocondrială (de ce se numeşte aşa, se leagă de existenţa acestui ADN mitocondrial, diferit de cel uman, care are rol în sinteza de energie şi evoluţia speciei – nu se leagă de subiectul tratat aici, deci nu mai detaliez). Cert este că dacă aplicăm razant şi tangenţial conceptul creaţiunii acestor Adam şi Eva primordiali, avem supriza că determinat ştiinţific Eva mitocrondrială a apărut cu 50.000 de ani înaintea lui Adam.

3. Dinozaurii? Nu merită menţionaţi în Biblie deşi  tot  Dumnezeu i-a creat. Şi cerul, şi pământul.

Şi-atunci, de ce am crede mitul pascal? Învierea. Deşi pentru mine este unul dintre cele mai plauzibile. În sensul că societatea actuală recunoaşte, de exemplu, conceptul de fantomă, de „trecere” a acesteia  în lumea spirituală, sau unde trec ele, fantomele, spiritele, sufletele, căci numai ele ştiu. Însă în lipsa dovezilor palpabile, de ce am crede şi n-am cerceta acest mit? Eu personal, cred că Iisus a existat, că a fost un om ca oricare alt om, din carne şi oase, născut dintr-o femeie normală şi nu binecuvântată de duhuri sfinte, care a conceput după manierea normală de concepere. Iisus a avut buna inspiraţie de a crea ceva nemaipomenit din naşterea lui, şi probabil că a vrut să facă un bine, a creat o credinţă a binelui şi a toleranţei, a răsplatei care avea să se întoarcă după trecerea în Lumea de Apoi, astfel lăsând loc de pace în lumea aceasta. A fost un bun filozof şi poate că religia creată de el s-ar fi risipit ca şi multe altele care au pornit la fel, dacă nu ar fi fost atât de persecutaţi atât el cât şi cei care l-au urmat, atrăgând astfel atenţia.

Miturile continuă de-a lungul Bibliei, cum ştiţi cu toţii. Luate ca şi metafore scapă de sub imperiul ştiiţificului trecând în filosofie. Dar este benefică e o filosofie care spune  „crede şi nu cerceta”? Credinţa oarbă, lipsită de orice logică, în aceste mituri, înregistrată la un număr alarmant de mare de credincioşi, şi încurajarea acestei credinţe din partea bisericii sunt benefice? Sau sunt basme utilizate în scop socio-economic, deformarea lor pentru iniţierea unor războaie.

Eu cred că Dumnezeu există ca forţă,  ca motor al unei dinamici numite viaţă şi evoluţie a întregului univers. Şi cred într-o lume spirituală, energetică, care deocamdată ne scapă, nouă, majorităţii oamenilor. Dar mă îndoiesc că Dumnezeul nostru este diferit de cel din constelaţia Andromedei. E aceeaşi energie. Şi-atunci Darwin a fost mult mai aproape de ideea de Dumnezeu decât este basmul biblic.

Nu credeţi că am evoluat suficient ca şi specie, ca şi conştiinţă a propriei noastre existenţe, încât să nu mai credem într-o poveste fabricată acum două mii de ani din nevoia unor răspunsuri, utilizând fenomele cunoscute din istoria orală (ex: potopul), ci să rescriem povestea la parametrii cunoaşterii de azi, să-l redefinim pe Dumenezeu.

Înţepenirea în dogmele vechi provoacă stagnare, neînţelegeri, lipsa unei judecăţi utile, a unei logici, deci distrugerea sistemului din interior – o demisie interioară. E cazul să evoluăm.  Umanitatea a avut într-adevăr o afecţiune, şi anume, eu cred, nevoia de răspunsuri, născocirea lor şi înţepenirea în ele pentru a satisface o nevoie de stabilitate, de identitate chiar.

Afecţiunea acestui mileniu a devenit însă chiar acel răspuns. Acum e nevoie ca fiecare pământean să caute şi să găsească acel răspuns, care să aibă o importanţă individuală pentru fiecare în parte. Căci o masă de oameni care crede orbeşte într-un singur lucru, aduce acel basm în realitate şi transformă acea realitate în una haotică, periculoasă, denaturată şi extremistă. Aceasta este noua afecţiune a lumii moderne, efectul advers al basmului.

Pregatiri…

Mare forfotă mare… liceenii şi studenţii îşi anunţă deja participarea, ştirea despre  acest concurs este mediatizată… traficul e în aer pe blog, iar noi ne bucurăm de fiecare click şi fiecare întrebare pe care o primim.
Ne aşteptăm ca în seara de 12 aprilie 2010 să petrecem un timp de calitate în compania unor oameni de calitate.
Astăzi trimitem invitaţii prietenilor care activează în cadrul altor cenacle şi invitaţilor speciali.
Cu peniţa înainte! Yey!

Echipa K.R.U.G. Timişoara



K.R.U.G.Simpozion I

Cine suntem?
Cenaclul Literar K.R.U.G.Timişoara

Ce vrem? – Tema Simpozionului I (12 aprilie 2010):
În 2008, Paola Santagostino (doctor psihoterapeut specializat în medicina psihosomaticǎ) propunea prin volumul “Cum sǎ te vindeci cu o poveste” (ed. Humanitas) o terapie mai putin obişnuitǎ, care presupunea ca pacienţii sǎ inventeze un basm – fapt care stârnea procese interioare intense ce aveau puterea de a reflecta afecţiunile pacienţilor (- afecţiuni de care nici ei înşişi nu erau conştienţi).

K.R.U.G. lanseazǎ întrebarea:
Este Paştele un basm inventat, care trǎdeazǎ o afecţiune a umanitǎţii – sau e realitatea negatǎ prin mitul înfǎţişǎrii evenimentului ca basm?

Guide-lines pentru pregǎtirea materialului:
– este de preferat o sintezǎ scurtǎ a pǎrerii proprii cu privire la relevanţa sǎrbǎtorilor Pascale în comunitatea din care facem parte;
– se pot face referiri la tradiţii, obiceiuri, simbolistica lor, variatia şi reinterpretarea lor pe teritoriul ţǎrii şi în diasporǎ;
– se pot face referiri cu privire la diferite concepte emise de Jung despre conştiinţa colectivǎ, modele de manifestare şi tipologii de reflectare a ei în contextul român contemporan;
– materialul nu trebuie sǎ susţinǎ o religie anume, ci o pǎrere personalǎ formatǎ în urma unui mic studiu individual;
– se pot face referiri şi pot fi notate trimiteri la Biblie, folclor, povestiri sau experimentǎri personale ale realitǎţii sau mitului Paştelui.

Cum vrem? – Regulament şi desfǎşurare:
– fiecare participant este invitat sǎ trimitǎ un eseu de minim 2 pagini / maxim 3 pagini (cu font Arial 10, în lb. românǎ) pe mail, la adresa krugtimisoara@yahoo.com, fǎrǎ a menţiona numele participantului; confirmarea primirii mailului se face în scris de cǎtre K.R.U.G.
– perioada de trimitere a materialului este între 15 martie 2010 – 02 aprilie 2010.
– limita de vârstǎ de participare este minim 13 ani
– materialele (fǎrǎ menţionarea numelui) vor fi postate pe blogul K.R.U.G. – https://krugtimisoara.wordpress.com – iar voturile obţinute pe internet vor însemna 50% din nota finalǎ;
– câştigǎtorii vor fi anunţaţi în 12 aprilie 2010 orele 19.00, în cadrul simpozionului KRUG – ediţia I, la Atelierele Kairos din Timişoara, B-dul Cetǎţii nr. 17/A, et. 2.
– toate materialele trimise vor fi cuprinse într-un mic volum editat în stil „handmade” în numǎr limitat
– vor fi premiate cele mai bune trei lucrǎri, premiul cel mare constand în oferirea posibilitǎţii de a participa în echipa de organizare a ediţiilor viitoare a simpozionului, ca membru al cenaclului K.R.U.G.
– în cadrul simpozionului K.R.U.G. din 12 aprilie vor fi invitate personalitǎţi literare din oraş
– juriul este format din:
Sava Tomin – preşedinte Kairos şi preşedinte juriu K.R.U.G. ediţia I, Timişoara
Blaj Marinel – umanist, Arad
Lavinia Bǎlulescu – jurnalist, editor Ziarul „Adevarul”, Timişoara
Ligia Stafie – câştigǎtor NaNoWriMo 2009, autor roman “Cǎpruiata”, Timişoara