Poveste

Covasa Othniel – Dorin

 

Mereu mi-am dorit o printesa. Mereu turnul cat mai inalt, cat mai greu de daramat, mereu balaurul cel mai infricosator cu cat mai multe capete. Sa simt ca am luptat pentru printesa, sa simt ca-mi merit iubirea… Dar am realizat ca astea toate-s doar idealuri irealizabile. Ca turnurile-s doar ruini, printesele nu mai exista iar balaurii sunt tot ce au mai ramas. Am luptat cu multi incercand sa salvez vre-o printesa, iar dupa lupte de luni de zile mi-am dat seama ca doar balaurul era, printasa scapase de mult, sau a devenit o rea vrajitoare din printesa ce era candva. Traim intr-o lume rece, vitrega si plina de spini. Am evoluat atat de mult incat incet dar sigur deevoluam. Ajungem sa socializam singuri, in cafenele inbacside de fum de tigara fiecare cu laptopul in fata. Si fiind om, te bucuri cand gasesti pe cineva si crezi ca o iubesti si crezi ca te iubeste si crezi ca poate (doar poate…) ea e ultima printesa. Si tot mai crezi si ai speranta, si in putinele momente de luciditate iti zici: “Opreste-te! N-are cum!”. Si-ti astupi vocea asta zicand ca “Ba da! Ea e! Ultima printesa…” – doar ca sa investesti cateva luni, sa stii ca o iubesti si apoi sa-ti faca mai mult rau decat ultima fata pe care o credeai ultima printesa dinaintea ei. Apoi trec cateva saptamani, luni… si o iei de la capat.
Si totusi…  desi mintea imi zice sa ma opresc, ca nu exista iubire adevarata si echilibrata intr-o relatie… inca umblu muntii astia pustii pe calu-mi negru, obosit si schilodit de drumurile astea de munte… in cautarea ei… ultima printesa…